joi, 17 decembrie 2009

.

Fotograf specialist in instantanee pentru reportaje. Asta e definitia dexului pentru termenul de fotoreporter.

Noi, fotoreporterii, acei mizerabili care umbla prin oras cu aparatul de gat, nu insemnam uneori nici definitia din dex. Uneori suntem simplii pozari cu care se trezesc reporterii pe cap. Suntem extensia numita “ ia si un fotorepoter cu tine”. Noi, cei care ne calcam in picioare cu cameramanii, cu suporterii echipelor de fotbal sau partidelor politice. Suntem cei care contam prea putin in ochii sefilor. Suntem cei care suntem certati daca nu le iese un cadru imposibil, dar care sunt uitati daca au reusit imposibilul. Suntem cei care dau informatii de pe teren, dar nu suntem niciodata mentionati in creditari. Fiindca treaba noastra e doar aceea de a face poze.

Si cum arata un ziar fara poze? Cum demonstrezi tu ca la acel protest s-au batut bugetarii cu fortele de ordine? Sperand ca publicul si cititorul te crede pe cuvant? Sau introducand o fotografie pentru care un om a stat in soare in iulie, traversand orasul intre piata victoriei si palatul parlamentului, intre orele 1 si 4, in stanga sirului, in dreapta, inainte si inapoi, mereu in cautarea acelui unghi diferit, luat prin invaluire de injuraturi, de “ fata fata, fa-mi si mie o poza”, prins in ambuscada, injurat si uneori batut ca ai indraznit sa iti faci meseria? Necreditand-o. In fond, e doar o poza.

Daca ziarele nu ar avea “poze”, daca editiile on-line nu ar fi illustrate, ar fi doar o insiruire de povestiri, de reportaje, de litere pline de incarcatura, dar fara un impact adevarat.

Noi, jegosii care vin in redactie dupa ce au plecat la 6 dimineata de acasa pentru a ilustra alegerile, se intorc nemancati, nespalati si nedormiti, suntem cei care la infaptuirea ziarului iau ordinele de sus. Poza sa fie asa, asa, asa, fiindca eu stiu cel mai bine. De la sefi care nu au petrecut o luna pe “teren”. Cei care ajung dupa o zi intreaga acasa realizand ca au functionat din pura inertie si ca ar fi cazul sa coboare la magazin sa isi ia un pateu, la magazinul non stop de la 3 statii distanta, singurul deschis la ora la care se ajunge acasa. Dar oboseala nici nu ne mai spune ceva. Am facut doar niste poze.

Suntem cei care nu inseamna nimic in ochii cititorului ca importanta. Suntem cei care incorporam arta fotografiei cu tehnica redactarii. Suntem cei care pornim la drum cu entuziasm si ne intoarcem asupriti. Pentru ca noi doar facem poze. Pentru ca noi suntem “aia cu camerele misto si meseria usoara”.

Noi suntem cei care caram in fiecare zi in spinare ~12 kg, intr-o zi usoara. Aia de se uita politicienii frumos la ei cand vad ca li se face o poza, fiindca noi nu intelegem nimic din ce zic. Fiindca vizorul camerei este cel care vede, dar nu intelege. Fiindca obiectivele sunt singura noastra arma de aparare si distrugere. Si doar de atat avem nevoie. Fiindca noi doar facem poze.

Pozarii sunt cei care trebuie sa vada EI, sa se duca ACOLO, acum 5 minute, sa surprinda acel moment in care acei jandarmi, cu masti pe fata, intra in focarul de infectie in care traiesc 48 de oameni si dorm pe propriile lor … dejectii. Fara masti. Pentru o simpla poza. Singurii care intra. Reporterii stau afara asteptand sa iasa oamenii. Si dupa ei si pozarii si cameramanii. Pozarii trebuie sa fie la locul potrivit la momentul potrivit si sa faca ei. Nu sa ia din surse, nu sa intrebe pe altcineva: ce s-a intamplat? Nu sa intre pe agentii dupa o declaratie. Trebuie sa faca o simpla poza.

Noi, domnilor politicieni, suntem cei care va putem distruge cu o poza. Si mai rau…fara poza. Fiindca suntem o materie atat de neglijabila incat discutati orice cu noi langa voi.

Suntem cei care ne plangem de dureri de spate, de faptul ca nu avem zile libere, de faptul ca azi la 9 am avut o declaratie la cotroceni, dupa 2 ore de somn, de faptul ca nu ni se acorda atentie, de faptul ca ni s-a stricat obiectivul si redactia nu ni-l repara, dar ne cere sa scoatem poze de prima pagina dintr-un panou electoral…dar artistic facuta, desigur, de faptul ca la ora 22 pe cod galben de furtuna a trebuit sa iesim sa pozam cum masinile stropesc oamenii din cauza imensitatilor de balti create…stand langa masina cand vine pentru a primi din plin stropitura, direct in obiectiv, pe cardul de memorie, in calculator si apoi in simpla poza publicata undeva intr-un colt mic pe pagina 4. Pentru ca atunci cand ajungem acasa, la ora 12, sa facem o baie, si uzi asa cum suntem, sa mergem la incendiul abia izbucnit in partea cealalata a orasului…din propria initiativa. Pentru ca a doua zi, sefii nostrii, imbaiati, parfumati, barbieriti sau proaspat coafati, sa ne zica: “a da, am vazut incendiul azi de dimineata cand m-am trezit. A, ai fost? Si ce ai facut? Mda, o sa caut sa vad pe reuters ce au facut. Mai incolo o sa ma uit si la ale tale, acum am treaba si o sa fiu obosit dupa ce scriu comentariul asta.” In fond pot sa inteleg ca si asta te poate obosi. Am fost si redactor si reporter. Dar am involuat la o simpla poza.

Suntem cei care lucram atunci cand vin sarbatorile, pentru a le arata celorlalti oameni cum ati sarbatorit. Trebuie sa cautam unghiul diferit. Sa asteptam acel moment in care totul capata forma. Trebuie sa avem in fiecare zi si la fiecare conferinta de presa efectul catharsis. Trebuie sa avem intotdeuna mana ferma, mintea calda si inima rece…sau invers. Trebuie sa stim cum sa ii facem o poza unui om care sufera, fara sa ii infigem cutitul in rana, suferind alaturi de el, pentru a scoate poza care sa va faca pe voi sa va ganditi: ce trist…poate chiar sa va smulgem o emotie. Frumoasa sau urata. Dar pentru un moment, prin viziune, sa va facem sa va simtiti vii.

Si asta facem toti din presa. Toti ziaristii, gazetarii, reporterii de televiziune, cameramanii, fotoreporterii. Si culmea este…ca ne iubim meseria. Si scriu asta nu pentru a ma plange, ci pentru a ma mandri. A ma mandri ca in fiecare zi sunt vie, prin nervii mei, prin pasiunea mea, prin plangerile mele. Prin meseria mea. Prin faptul ca eu vreau si poate ca eu pot sa schimb ceva in tara asta si poate in lumea asta. Prin faptul ca prin naivitatea mea si speranta asta, pot schimba, macar pentru o zi, o tristete intr-o bucurie. Fiindca ceea ce facem va au ca protagonisti pe voi. Fiindca noi…Doar facem poze.

duminică, 6 decembrie 2009

Cu scuzele de rigoare

Fiindca nu am mai scris si nu am mai pus fotografii de ceva timp :) Sunt o nesimtita care singura scuza pe care o invoca este ca nu are timp. Promit dupa marea alegere de diseara sa revin cu noutati